---

Biletul nr. 24
Definiția genealogică a limbii române. Limba română este limba latină vorbită în mod
neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate
(Dacia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în
aceste provincii şi până în zilele noastre. Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în
aceste părți dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre
deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate vorbi, în acest caz de ,,vointa" vorbitorilor de a
intrebuinta o anumită limbă şi nu alta.
Această limbă a suferit, însă, transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi
prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact.
Teritoriul de formare. Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată,
cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă, adică: Oltenia, Banatul şi Transilvania, şi
celelalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană (106 e.n.), fiind locuite de către ,dacii
liberi". Muntenia şi sudul Moldovei, iar la vest şi sud-vest provinciile romanizate ce au stat
întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Panonia, Dardania şi
cele două Moesii.
(Al. Rosetti, Istoria limbii române)
(Citeşte cu voce tare textul.]
1. Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situația de comunicare din textul
dat:
a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
b. Cărui stil funcțional îi aparține textul? Menţionează două caracteristici formale/ de conținut:
c. Ce elemente de conținut importante (idei, argumente, fapte, opinii) identifici in textul dat?
opinia pe care o enunți.​