Constituirea statelor medievale româneşti Ţara Românească (sub conducerea voievodului Basarab I) şi Moldova (sub conducerea a lui Dragoş şi Bogdan) a fost, în primul rând, rezultatul acţiunii factorilor interni, pe fondul unor împrejurări externe favorabile. Conducătorii formaţiunilor politice prestatale au acţionat pentru înlăturarea influenţei acelor factori externi care împiedicau ori limitau afirmarea de sine stătătoare a noilor state. Sub urmaşii lui Basarab şi ai lui Bogdan a avut loc organizarea instituţiilor interne în Ţara Românească şi Moldova şi angajarea statelor medievale româneşti în ansamblul relaţiilor interstatale din sud-estul Europei.
Situaţia internaţională între sec. XIV – XVII
În ultimul deceniu al sec. al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I, turcii au ajuns la Dunăre şi intenţionau să înainteze spre nord şi vest, ameninţând Ţările Române, Ungaria şi Polonia. La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extra-carpatice se adaugă, de acum înainte, şi pericolul otoman.
Secolul al XVI-lea, a fost epoca de culminaţie a puterii otomane. În anul 1526, Ungaria a fost zdrobită în bătălia de la Mohach, fiind transformată în paşalâc (1541). În acest context, Transilvania se devine principat autonom sub suzeranitate otomană (1541).
În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internaţională a Ţărilor Române a fost influenţată în mod direct de lupta dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa centrală, dar şi de atitudinea aparte a Poloniei care era, în general, ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi, în acelaşi timp, interesată de asigurarea propriei influenţe în Ţările Române, îndeosebi în Moldova. Intervenţia austriecilor în Transilvania a provocat nemulţumiri în Polonia şi mai ales, la Poartă. Aceasta din urmă a intensificat operaţiunile militare împotriva imperialilor, a ocupat şi transformat Banatul în paşalâc (1552). La iniţiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga sfântă, care alătura habsburgilor, Spania, papalitatea, ducatele italiene Mantua, Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi Ţările Române.
În acest context internaţional, Moldova şi Ţara Românească au reuşit, cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, să-şi salveze existenţa statală şi să se asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În cadrul efortului antiotoman al Ungariei, un rol important a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi Banat
Răspuns:
Constituirea statelor medievale româneşti Ţara Românească (sub conducerea voievodului Basarab I) şi Moldova (sub conducerea a lui Dragoş şi Bogdan) a fost, în primul rând, rezultatul acţiunii factorilor interni, pe fondul unor împrejurări externe favorabile. Conducătorii formaţiunilor politice prestatale au acţionat pentru înlăturarea influenţei acelor factori externi care împiedicau ori limitau afirmarea de sine stătătoare a noilor state. Sub urmaşii lui Basarab şi ai lui Bogdan a avut loc organizarea instituţiilor interne în Ţara Românească şi Moldova şi angajarea statelor medievale româneşti în ansamblul relaţiilor interstatale din sud-estul Europei.
Situaţia internaţională între sec. XIV – XVII
În ultimul deceniu al sec. al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I, turcii au ajuns la Dunăre şi intenţionau să înainteze spre nord şi vest, ameninţând Ţările Române, Ungaria şi Polonia. La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extra-carpatice se adaugă, de acum înainte, şi pericolul otoman.
Secolul al XVI-lea, a fost epoca de culminaţie a puterii otomane. În anul 1526, Ungaria a fost zdrobită în bătălia de la Mohach, fiind transformată în paşalâc (1541). În acest context, Transilvania se devine principat autonom sub suzeranitate otomană (1541).
În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internaţională a Ţărilor Române a fost influenţată în mod direct de lupta dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa centrală, dar şi de atitudinea aparte a Poloniei care era, în general, ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi, în acelaşi timp, interesată de asigurarea propriei influenţe în Ţările Române, îndeosebi în Moldova. Intervenţia austriecilor în Transilvania a provocat nemulţumiri în Polonia şi mai ales, la Poartă. Aceasta din urmă a intensificat operaţiunile militare împotriva imperialilor, a ocupat şi transformat Banatul în paşalâc (1552). La iniţiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga sfântă, care alătura habsburgilor, Spania, papalitatea, ducatele italiene Mantua, Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi Ţările Române.
În acest context internaţional, Moldova şi Ţara Românească au reuşit, cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, să-şi salveze existenţa statală şi să se asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În cadrul efortului antiotoman al Ungariei, un rol important a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi Banat